Craii de Curtea Veche: proza si versuri

CURTILE VECHI De veacuri parasite pe-ascunsele coline, Zac curti pustii... Acolo tacerea stapaneste Si-n verde manta muschiul cuprinde si-nveleste Surpata zidarie si frantele tulpine, Si-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine, Salbatacita vita pe stalpi se-ncolaceste, Cu iedera cea neagra ce-n streasini impleteste O lucie cununa uitatelor ruine. Adanc ca de o vraja par ele adormite, Pe iaz viseaza-ostrovul de salcii despletite, Nu tremura o frunza, nu misca fir de iarba, Si-n tainuita cula tintind priviri viclene, Zambesc catre domnite boieri cu lunga barba, Purtand pe nalta cuca surguci cu mandre pene. Debutul epic al lui Mateiu Ion Caragiale dateaza din 1924 cu Remember, povestea unui exotic si misterios sir Aubrey de Vere, asemanator lorzilor pictati de Van Dyck si Van derFoes, cunoscut intr-un muzeu din Berlin, tanarul dispare intr-o tragedie nedezlegata dar al carei mister ar putea fi homosexualitatea. Povestirea e remarcabila prin gravitatea tonului, prin cadenta stilului somptuos, doct si nobil. Nu un roman este opera de maturitate a scriitorului, Craii de Curtea-Veche (1929) ci evocarea lirica a unei epoci de descompunere morala. Craii sunt Pantazi, Pasadia si l-am trece printre dansii si pe insusi povestitorul cu un rol echivoc pe perpetuu invitat, observator, nu fara a trada si o adeziune sufleteasca integrala fata de purulenta morala zugravita cu mult patetism liric. Atat Pasadia cat si Pantazi sunt exemplare de decadenta levantina sau exotici, oameni de mare intelectualitate sau numai de rafinament bogati, cu o viata aventuroasa si plina de taine trecute, sibariti cu vinele arse de nevoia luxurii. Nutrind pentru unul "evlavie" si pentru celalalt o "slabiciune", povestitorul se face istoriograful solemn al unor "simpozioane" pornite "platonician" si degenerate apoi in simpla destrabalare, cu nevoia absoluta a degradarii pe langa aceste elemente de descompunere rafinata in care orientul se imbina cu lunga obisnuinta a occidentului, se adauga desfraul mitocan al lui Pirgu, produs national ce prospera intr-o abjectie fara reflexe aurii, si care in fond nu reprezinta o decadenta si un sfarsit de rasa (ca familia Arnotenilor) ci un punct de plecare si de ascensiune sociala. Intreaga aceasta zugravire a unei mari mizerii morale nu este facuta cu repulsie sau in sentimentul unei satire sociale, ci cu gravitatea unui ton solemn, aulic, pompos nu lipsit de convingere si de adeziune. Ceea ce innobileaza oarecum zugravirea acestui putregai social este marele talent al scriitorului, calitatea stilului sau somptuos, liric, pitoresc, fosforescenta decadenta a limbii in amestecul de imagini poetice, de cuvinte arhaice, de demnitate de expresie cu trivialitati verbale cautate anume - intr-o conceptie bizata ca intreaga personalitate a acestui colorat si steril scriitor de decadenta. Eugen LOVINESCU

Vezi mai multe detalii pe libraria ishop.ro