Infasurat in manta-mi... - Memorialistica. Marturiile contemporanilor (Vol. II)

"In 1888, la cafeneaua Fialkowski, el venea foarte rar, chelnerul ii aducea un svart, pe care i-l platea inainte de a-l bea. Nu vorbea cu nimeni si pleca dupa 10 sau 15 minute. In anul acela, intr-o seara de toamna, sapte ziaristi am iesit din cafenea si am coborat panta strazii Campineanu, hotarati cu totii sa omoram cateva zeci de clipe. Mihai Eminescu iesea de la Osvald, devenita mai apoi Helvetia. - Salut, zise el. - Sa traiesti, maestre. Hai cu noi, ii raspunse Radu Popeea, care era vechi tovaras de petreceri al lui Eminescu. Pana atunci nu cunoscusem personal pe autorul Sarmanului Dionis. Radu Popeea ma prezenta lui Eminescu. Face stihuri, zise poetul, are sa moara de foame, cu hainele rupte, cu ghetele sparte cum sunt ale mele. O parte din conversatia noastra, in seara aceea, a fost mai mult istorica. Eminescu cunostea amanuntit toate intrigile domniilor noastre pamantene din secolele disparute, stia intocmai, ca Odobescu si Tocilescu, numele fecioarelor de domni si numele tuturor domnitelor. Nefericitul poet avea o mare admiratie pentru Bolintineanu numai fiindca a scris poezii istorice-nationale. - Bietul Bolintineanu! exclama cineva, a murit in spital la Pantelimon! - Dar unde vrei sa moara? intr-un castel? Poetii n-au castele decat in Spania, striga indignat Eminescu. Autorul Luceafarului avea figura obosita, se cunostea ca suferise mult, ochii lui erau, insa, tot sclipitori, patrunzatori, hipnotizori. Cum se stie, insemnatatea istorica a unei personalitati este determinata de suma contributiilor in planul activitatii proprii si recunoasterea acestora in desfasurarea timpului. Lui Eminescu, timpul i-a inaltat, durandu-i in constiinta nepieritoare a umanitatii, columna definitiva a geniului, si pentru ca opera sa a fost rand pe rand redescoperita, - ca un miracol perpetuu in vreme - si pentru ca generarii succesive au aflat noi seve venite din adancuri de gandire si simtire, insusindu-le ca pe cele mai de seama bunuri ale unei intregi culturi. in acest fel, locul pe care il detine astazi Mihai Eminescu in spiritualitatea romaneasca nu a sporit in proportie aritmetica, ci in cea geometrica, secolul de nemurire care a trecut de la 15 iunie 1889, facand sa straluceasca din ce in ce mai puternic Luceafarul. Dovada palpabila a acestei pretuiri, fara precedent in cultura nationala, este data si de imensitatea "sirelor" care i s-au dedicat, pentru ca autorul "Geniului pustiu" detine suprematia referintelor bibliografice in istoria noastra literara. Sute de volume, zeci de mii de articole, note, insemnari, eseuri, cronici, studii, cercetari documentare, amintiri, evocari, versuri, proza, creatii dramatice - am zice metaforic "pagini fara de sfarsit" - formeaza cea mai cuprinzatoare analiza a operei si ilustra recunoastere a personalitatii creatorului ei. Si aceasta s-a produs nu numai pentru ca "scrisul eminescian este profund legat de destinul romanilor, de istoria, prezentul si viitorul acestui neam, pentru care a actionat in deplina stiinta istorica, intr-o succesiune logica vizionara si cu neinfricare patriotica, in scurta dar neobosita sa viata, ci si din perspectiva pe care o deschidea unui popor inca neindeajuns de cunoscut in planul civilizatiei si culturii europene. AL. OBEDENARU - "Cum l-am cunoscut pe Eminescu"

Vezi mai multe detalii pe libraria ishop.ro