Diacritice

Mihaies nu pare de la sine inclinat spre acest limbaj crudel. Doar ca el crede ca analizele realitatii trebuie sa se conformeze realitatii: cum e realitatea, asa trebuie sa fie si studiile despre ea. Daca realitatea e mitocana, comentariile nu pot fi rafinate: ?Oricit as incerca sa tin seama ca in discursul jurnalistic trebuie pastrat un limbaj ponderat /?/, imi dau seama ca scriind despre actuala situatie a tarii esti obligat sa cobori, adesea, sub orice limita acceptabila. Cuvintele normale, ponderate, politicoase au ajuns sa nu mai insemne absolut nimic pentru o sleahta de politicieni nesimtiti, imbuibati si rapace precum niste animale de prada? (p. 146). Fara indoiala ca si aceasta ?obligatie? trebuie luata in sens optional. Nu e un imperativ al reflectarii, decit daca pui ca lege a reflectarii identificarea cu obiectul. Daca realitatea romaneasca e una de la usa cortului, nu decurge, pentru analiza ei, ca si aceasta trebuie sa fie una la fel. Criteriul socului literar nu functioneaza altfel decit cel al socurilor electrice. Si el trebuie folosit doar in cazuri de extremitate. Altminteri, pe buna dreptate lumea ? si cu atit mai mult cea ?nesimtita? ? se va imuniza la soc si-l va califica doar ca retorica de presa. Atitudinile eficiente nu trebuie sa fie artiste, ci convingatoare. Or, mergind din hiperbola in hiperbola, vom ajunge inevitabil la o criza a limbajului de apostrofare. Daca politicienii nu mai reactioneaza la calificative de genul ?sunt chiar atit de prosti? Sau chiar atit de ticalosi??, ori la altele si mai dure, ce se va face biata limba romana, care nu sta, totusi, rau la inventivitatea injurioasa?! Daca asemenea apostrofe s-au gratuizat (etic), de vina e si limbajul inflationist al presei. Mai ramin in rezerva, desigur, injuraturile de mama, dar nici acest stoc nu e inepuizabil. Iar la urma va trebui sa ne intoarcem la limbajul primitiv al pumnului si ciomagului, pentru ca limba, ca avertisment, nu va mai avea semnale destul de puternice. Principiul hiperbolei lasa romana fara efecte. Arta poate fi, iata, perversa.
Alexandru Cistelecan

?/.../ intre inteligenta critica a lui Al. Cistelecan si, cum sa zic, manualitatea lui e un mare decalaj de viteza?.
Laurentiu Ulici (Contemporanul, 27/1987)

?Scena mare a comentariului e stapinita insa de o regie remarcabil articulata in toate compartimentele spectacolului critic, mobil, inventiv, novator?.
Ion Pop (Romania literara, 1/2001)

?Nu e ceea ce s-ar putea numi un critic rau!?
Gheorghe Grigurcu (Romania literara, 48/2005)


Vezi mai multe detalii pe libraria ishop.ro